Adesea greșim și ne încăpățânăm să numim ceva de genul „stat-națiune”, dar sunt „națiunea” și „statul” sinonime? Putem, de exemplu, să înțelegem ce înseamnă poporul polonez atunci când spunem că regretatul Papă Ioan Paul al II-lea a apărat națiunea de stat? Există o diferență între a spune că națiunea se va duce la război versus a spune că statul va merge în război?

Ar trebui să spunem că „națiunea” este încorporată în conducătorii statului, dar riscăm să devenim „oamenii Sistemului”. Sau ar trebui să asociem „națiunea” cu voința poporului? Dacă da, cum am putea ști exact ce este aceasta?

Unii susțin că naționalismul este periculos. Este acest lucru adevărat sau este oare întâlnit la anumite state care sunt considerate de facto periculoase? Pericolul nu este „naționalismul” în sine ci „statismul”.Dacă da, ce fel de stat este vinovat de „statism”?

Naționalismul națiunii germane, al națiunii franceze și al națiunii ruse a provocat Primul Război Mondial.Cel puțin se vechiculează.Sau a fost doar o anumită atitudine a guvernelor acelor națiuni?

Pe măsură ce dezbaterea continuă, întrebările se înmulțesc. Dacă vom face progrese, trebuie să începem prin definirea termenilor aceștia.

Am avut privilegiul de a răsfoi cartea americanului Yoram Hazony intitulată „Virtutea naționalismului”.Aceasta a provocat o dezbatere importantă despre virtuțile și pericolele naționalismului în SUA.„Naționalismul este problema epocii noastre”, trâmbița descrierea editorului, iar de aici și până la polemică Nu a fost d3cât un pas.

O conferință organizată de către Hazony la Washington D.C anul trecut, a avut darul de a limpezi.În această, s-au prezentat multe dintre figurile de frunte ale conservatorismului contemporan și, fără îndoială a provocat multe reacții puternice din partea jurnaliștilor din întregul spectru politic.

Numai că o problemă în arta conversației nu este garantată ca având întotdeauna impactul sau claritatea celir care diseminează informațiile argumentate , mai ales atunci când oamenii sunt atât de haotici și diferiți sau în contra curentului,  când folosesc termenul de „naționalism”.

Despre conceptul de națiune

O serie utilă de distincții și definiții se regăsește în cartea excepțională din anul 1951 denumită „Omul și statul” ce poartă semnătura filosofului catolic francez Jacques Maritain. Cuvântul ” națiune” provine din termenul  latinesc „nasci”-adică din noțiunea de naștere- dar națiunea nu este ceva biologic, precum rasa. Este ceva ce ține de domeniul etico-social, mai precis o comunitate umană bazată pe faptul nașterii și al nașterii, dar cu toate conotațiile morale ale acestor termeni. Nașterea la viața rațiunii și activitățile civilizației sunt înglobate în linia și în tradițiile familiale iar formarea socială și juridică , moștenirea culturală, concepțiile și manierele comune, amintirile istorice, suferințele, revendicările, speranțele, prejudecățile și resentimentele întregesc vastul domeniu.

Descrierea lui Maritain a națiunii de aici seamănă cu o asemănare cu naționalismul coerent a lui Yoram Hazony, în care loialitatea reciprocă a familiilor, clanurilor și triburilor este cimentată de „ani lungi de greutăți și succes împărtășite”.

Maritain subliniază însă importanța de a nu confunda națiunea cu statul. Când se întâmplă asta, e de părere Maritain, deseori găsim statul „încercând să pună în aplicare caracteristicile tribale și regionale ale Națiunii prin intermediul guvernului centralizat.” Acest lucru, subliniază  Maritain, va determina în cele din urmă statul să-și piardă „simțul ordinii obiective a dreptății și a dreptului” în favoarea „ceea ce este specific tribului. . . realizări.”

Alte considerente importante 

Dacă luăm în considerare cazul imigrației străine, aspectele se complică și mai mult. Imigrația poate contesta caracterul social al națiunii, în sensul amintit de Maritain. Și totuși, în funcție de circumstanțe, imigrația nu trebuie să diminueze nici stabilitatea, nici virtutea societății politice. Poate fi chiar un mare beneficiu.

Imigrația este rezistentă frecvent la început, tocmai pentru că pare să conteste caracterul tradițional și moștenirea culturală a națiunii. Cu toate acestea, cetățenii imigranți pot fi un beneficiu incalculabil pentru o societate, atât din punct de vedere al energiei economice, cât și al creativității. Adesea aduc cu ele virtuți caracteristice și admirabile care îmbunătățesc și îmbogățesc națiunea. Totuși, moștenirea culturală distinctivă a națiunii este importantă.

Teoreticienii liberali moderni care resping comunitățile și culturile locale și regionale în favoarea unei lumi mai „globalizate” sunt susceptibili de a provoca nenumărate  resentimente din partea oamenilor a căror definiție a vieții bune include serviciul doar unor astfel de grupuri comunale locale. Încercarea de a-i face pe acești oameni să-și uite comunitățile locale este ca și cum i-ai cere să uite de… mama lor.

Răspunsul este probabil asemănător cu cel pe care Socrate i l-a dat lui Crito când a fost îndemnat de el să părăsească Atena, în loc să accepte sentința de executare de la curtea ateniană: „Familia și comunitatea mea nu m-au adus la existență? Legile și obiceiurile sale nu reglementau căsătoria părinților și educația mea de copil? Nu-mi datorez, așadar, viața, educația și multe din ceea ce sunt eu pentru acea comunitate?”

O moștenire culturală distinctivă este importantă și valoroasă și de aceea este profund uman să ne dorim să o protejăm,întrucât cineva ar proteja propriii părinți. Probabil că toate dezbaterile existente despre imigrație sunt atât de dificile și de nepătruns, deoarece există argumente rezonabile în favoarea mai multor imigrări ca beneficiu potențial pentru națiune.Totodată, sunt și argumente rezonabile pentru limitarea acesteia în funcție de riscul potențial pentru valorificarea comunităților locale și a obiceiurilor dintr-o epocă mai „globalizată”.

Conexiunea cu globalizarea

Nu trebuie să fim asemenea unor „globaliști” devotați, pe deplin inconștiența.Avem discernământul de a ne informa și de a realiza un istoric al propriei culturi, pentru a recunoaște că tocmai „culturile” sunt întotdeauna amalgamate. Ele trebuie să fie suficient de puternice pentru a înfrunta provocările inevitabile pe care le aduc circumstanțele pe de-a-ntregul schimbate ale istoriei.

Atunci am putea spune despre caracterul unei națiuni ceea ce spune Alasdair MacIntyre despre „tradiție”: „Tradițiile, atunci când sunt vitale, întruchipează continuitățile conflictului.” O „tradiție vie”, din acest punct de vedere, este tocmai una care se întreabă în mod repetat despre presupunerile sale fundamentale. O tradiție vie este „un argument întins istoric, concretizat social, un argument precis în parte despre bunurile care constituie acea tradiție.” Tradițiile trebuie să aibă o anumită continuitate cu trecutul, deoarece „tot raționamentul are loc în contextul unui anumit mod de gândire tradițional.” Orice încercare de a elimina resursele unei tradiții vii ar fi ca și cum ai tăia ramura pe care stă unul. Ar fi de îndepărtat principiile împărtășite și punctul de vedere pe care cei din comunitate îl folosesc pentru a analiza argumente, chiar și argumente critice pentru tradiția lor. Și totuși, dacă o tradiție este o tradiție vie, interlocutorii pot și deseori vor transcende „prin critică și invenție limitările a ceea ce până atunci a fost motivat în această tradiție.” Se presupune „globaliști” a căror intenție este de a mătura tradițiile și practicile obișnuite și caracteristice ale comunităților locale nu va favoriza tipul de dialog care poate aduce schimbări necesare, deoarece un astfel de dialog în această cultură presupune în general tradițiile, obiceiurile și practicile de acea comunitate.

Și totuși, națiunile care refuză acest dialog autocritic în întregime, considerând că sunt în acest fel „păstrarea patrimoniului cultural al națiunii”, pur și simplu aruncă murdăria pe… sicriul unei tradiții moarte.

Prin urmare, este important să distingem acele provocări de caracterul națiunii necesare pentru ca națiunea să păstreze o tradiție vie de cele care încearcă mai degrabă să lase deoparte acea conversație și acele tradiții în întregime, pentru a le înlocui cu o alta care ar face ca conversația să fie una la suprafață și în mare parte fără sens.

O tradiție sănătoasă ar susține o discuție despre propriile sale practici tradiționale, punând întrebări precum „Ce este binele familiei?” Poate fi, de exemplu, că tradițiile unei anumite națiuni s-au așteptat întotdeauna ca femeile să nu lucreze în afara casei. Este posibil ca statul să fi instituit politici care să încurajeze acest rezultat. O tradiție sănătoasă ar susține o discuție despre practicile și instituțiile care încurajează mamele să rămână acasă cu copiii lor, sunt încă necesare pentru a sprijini binele familiei sau dacă înfrâng acum acel bine. La fel, o tradiție sănătoasă ar provoca o discuție despre ceea ce este sau ar trebui să fie bunul afacerii, cum ar trebui să înțelegem acest bun în raport cu alte bunuri umane și cum ar trebui să comandăm bunurile de bază pentru a obține o înflorire autentică.

Statul

În opinia lui Maritain, statul și organismul politic diferă între ele „deoarece o parte diferă de ansamblu”. Statul este partea politică a organismului preocupată în special de menținerea dreptului, promovarea bunăstării comune și a ordinii publice și administrarea afacerilor publice. Statul este o parte care este specializată în interesul întregului. Are perspectiva largă necesară pentru direcționarea treburilor diferiților membri ai corpului politic spre binele comun. Deși statul se bucură de „cea mai înaltă autoritate de supraveghere”, această autoritate este primită „de la corpul politic, adică de la oameni; nu este un drept natural la putere supremă pe care Statul îl deține de la sine. ” Nu este nici o autoritate care poate fi acordată de un guvern sau autoritate străină, cum ar fi ONU. Autoritatea legitimă poate fi acordată statului numai de către organismul politic, a lăsat scris Maritain și numai pentru o perioadă determinată. Atunci când statul greșește el însuși „pentru întreaga societate politică și, în consecință, își asumă singur exercitarea funcțiilor și îndeplinirea sarcinilor care, în mod normal, aparțin corpului politic și diferitelor organe ale acestuia”, spune Maritain. Avem de a face cu ceea ce este uneori descris drept „statul paternalist”. Statul începe „să organizeze, să controleze sau să gestioneze direct” toate formele de viață ale organismului politic, indiferent dacă sunt economice, comerciale, industriale sau culturale.

Voința „Poporului”

De ce să nu se insistă apoi că oamenii sunt (sau ar trebui să fie) suverani? Este ceea ce pretind cei care se proclamă „populiști” sau „progresiști”. Am putea, dar este important să observăm că rareori o facem.

Mai degrabă numim guverne „suverane”, nu oameni, motiv pentru care reprezentanții chiar și ai guvernelor despotice ale statelor eșuate sunt tratați cu onoare de către colegii demnitari din întreaga lume la ONU și din alte părți.

Există însă probleme suplimentare. Cum este, de exemplu, determinată „voința poporului” suverană? Așa cum Maritain avertizează pe bună dreptate, comentând noțiunea lui Jean Jacques Rousseau despre Voința Generală, „voința poporului” nu este doar o majoritate simplă – într-adevăr, poate nu este deloc o majoritate. Este, mai degrabă, „o voință monodică, superioară și indivizibilă”, care se presupune că „emană” de la oameni ca o singură unitate și care este „întotdeauna corect”. ” Politicienii joacă frecvent acest joc și confiscă din mers idera pozând ca fiind vocea „poporului”.

„Poporul american s-a săturat de aceste taxe mari”, ar spune un politician, indiferent de doctrină. „Poporul american vrea să avem grijă de neasigurat”, spune un altul. Cine vorbește pentru „popor”? Cine este autorizat să-și exprime voința generală? Odată ce o persoană sau un comitet sau o instanță s-a prezentat ca vorbind în numele „poporului”, atunci alții care nu sunt de acord sunt considerați „dușmani ai poporului”. Vocile contrare celor autorizate să exprime „voința generală” nu pot fi lăsate să piardă, dacă „voința poporului” să nu fie frustrată sau  încrederea oamenilor în acel organism politic să acționeze ca purtător de cuvânt autentic al va fi subminat.

În loc de…concluzie

Pe final, odată lămurite toate aceste aspecte, vreau să vă invit să vă răspundeți la câteva întrebări.Nu contează dacă o să vă răspundeți instant, dar important rămâne faptul că vă veți dori.

Puteți să o realizați fiecare dintre dumneavoastră.Prima ar suna așa-„Cine vorbește pentru „națiune” sau cine vorbește doar pentru „popor”?”

A doua ar fi -„Nu cumva majoritatea judecătorilor din actuala Curte Supremă? Sau este vorba de către cu totul altcineva, de calibrul unor nume precum Donald Trump, Nancy Pelosi sau…Rockefeller ?”

Tot ceea ce s-a proiectat nu este deloc instrumentul de propagandă al unor posturi de televiziune ca NBC ,ABC sau CNN.Și nici „masa de manevră” atât de utilă în contextul în care o majoritate de 51 la sută dintre respondenți într-un sondaj Gallup ar reprezenta „vocea poporului.”

Întrucât în ​​cele din urmă nu există vreun răspuns satisfăcător la această întrebare, trebuie să ne întrebăm dacă „voința poporului” este un concept util sau este pur și simplu un alt instrument pentru manipularea mass-media și aautomat amaselor. Și dacă este aceasta din urmă, poate cel mai bine ar fi să reamintim că anumite organisme mai puțin vizibile au înființat intenționat o republică globală în care puterile și controale aduc deservicii tuturor și creează dezechilibre separate.

Cu alte cuvinte, nu e deloc exagerat când se afirmă că avem de a face cu o democrație populistă guvernată de tirania mafiei. Până și cu excepția cazului în care susținătorii „naționalismului” vor rezolva prin aceste dificultăți și confuzii, ei nu vor face decât să livreze lozinci, fără să ne ofere claritatea necesară pentru un proiect politic su fără nicio șansă de a realiza mult așteptatul „bine comun.”

Sursa foto: https:// google.com

Acest material a fost realizat de către Prof.Dr.Daniel Mihai CNA Regina Maria Constanța redactor șef al platformei media independente Criteriul Național, redactor permanent al ziarului Nationalul.ro și redactor șef adjunct al emisiunilor moderate de către domnul jurnalist Paul Iurea la televiziunea liberă Nașul.tv