(Preluare Newsweek România):

Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, a vorbit despre controversata hotărâre a primei instanțe, în care au fost achitați doi foști ofițeri de Securitate, Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, acuzați că l-ar fi torturat până la moarte pe opozantul regimului comunist.
Andrei Ursu a vorbit despre perioada în care tatăl său era urmărit, anchetat și bătut cu bestialitate de milițieni și de securiști, precum și despre influența, și după Revoluție, a unor personaje puternice din fosta Securitate, în dosarul legat de moartea lui Gheorghe Ursu, dosar care se judecă abia acum.

Newsweek România: Cum apreciați motivarea primei instanțe, în cazul Gheorghe Ursu? Judecătoarea a decis achitarea celor doi foști ofițeri de Securitate acuzați de rele tratamente, fapte care au dus la moartea tatălui dvs. Instanța și-a motivat decizia și prin faptul că Gheorghe Ursu nu poate fi considerat „disident politic, acesta nefiind un opozant pe față al regimului comunist“.
Andrei Ursu: Am fost șocat de această decizie. Cred că motivarea hotărârii a fost scrisă, practic, la dictarea Securității, a inculpaților și a avocaților lor.
În motivare sunt folosite tezele securiștilor, și nu de acum, ci de mai mulți ani, referitoare la opozanții regimului.
Securiștii mizau încă de atunci, din timpul lui Ceaușescu, pe compromiterea, pe defăimarea disidenților, și încercau să transforme disidența, opoziția politică, în cazuri de drept comun.
Concret, în ce consta strategia despre care vorbiți și ce legătură are cu cazul Gheorghe Ursu?
Este vorba despre o strategie a Securității, care venea de la Nicolae Ceaușescu, de a nu a avea disidenți. Ceaușescu trebuia să fie cel mai iubit fiu al poporului.
Era ceva specific dictaturii ceaușiste, pe care o „numeau discernământul politic și juridic al oricărui lucrător de Securitate“.
Practic, securiștii trebuiau să găsească învinuiri de drept comun, speculă cu valută, de exemplu, așa cum i-au confecționat tatălui meu.
Acestor opozanți ai regimului li se găseau îngrozitoare învinuiri, care aveau și un al doilea efect, care era defăimarea, compromiterea acestor oameni. Unii disidenți erau acuzați chiar că erau securiști.
Lui Mihai Botez, un alt disident celebru, lui Paul Goma, dar și multor altora, securiștii au încercat să le atârne această tinichea de coadă.
Aceea că erau, de fapt, colaboratori ai Securității. Securitatea știa că asta era o anatemă și că opozanții regimului n-ar mai fi fost luați în considerare, iar deseori chiar se întâmpla asta. Toate aceste lucruri se reflectă și în cazul nostru.
Adică se reflectă și acum, în motivarea instanței, conform căreia Gheorghe Ursu nu poate fi considerat disident politic?
Prin această hotărâre, încearcă să ni se explice că Gheorghe Ursu nu a fost chiar așa disident, spunând instanța că i s-a permis tatălui meu să călătorească în străinătate.
Judecătoarea știa, însă, foarte bine că tatăl meu era urmărit de Securitate, încă din anul 1977, și am depus la dosar, în acest sens, probe găsite la CNSAS.
Gheorghe Ursu era urmărit de Securitate în momentul în care el, ca inginer constructor, în 1977 a fost desemnat șef de proiect la blocul Patria, pentru consolidarea acestui imobil.
Atunci, Ceaușescu dăduse un ordin celebru, în 4 iulie 1977, să se sisteze toate lucrările de consolidare a imobilelor, până în data de 23 august 1977.
Dictatorul avea mai multe motive, în primul rând să folosească banii care veneau pentru consolidările de după cutremurul din 1977, ajutoarele primite din exterior și utilajele, pentru construcția Casei Poporului, deoarece începuse acest proiect.
Gheorghe Ursu a refuzat să sisteze lucrarea de reabilitare, pentru că și-a dat seama că există un mare pericol pentru locatari.
Blocul se putea prăbuși, în cazul unui nou cutremur. Ordinul acela criminal al lui Ceaușescu l-a determinat pe tatăl meu să scrie prima scrisoare la Europa Liberă, care s-a citit pe post abia în 4 martie 1979, pentru că multă vreme tata nu a reușit să o trimită.
Deci judecătoarea știa foarte bine de toate lucrurile astea și de faptul că tatălui meu îi dădeau drumul, până la urmă, să mai iasă din țară, doar ca să scape de el, că altfel făcea greva foamei.
Ziceau că e nebun. Iar când tata îi scria direct lui Ceaușescu, ca să obțină pașaportul, trimitea copia scrisorii și la „Scânteia“.
Nu o publicau, bineînțeles, dar acesta era semnalul lui că nu va renunța la lupta sa. Însă Securitatea îl urmărea mereu, și înainte, și după ce se întorcea din străinătate.
Spuneți că decizia de acum a instanței ar avea legătură cu fosta Securitate. Suntem, totuși, la 30 de ani de la căderea regimului comunist. Nu poate fi vorba despre neștiință din partea judecătoarei, nu neapărat de o implicare a foștilor securiști în dosar? Care ar fi miza în acest dosar?
La prima vedere, pare incredibil. Vorbim despre o judecătoare care n-ar avea vârsta să fi fost securistă.
E greu de crezut că ar face atât de mult ca să îi salveze pe doi oarecare ofițeri de Securitate, când au fost zeci de mii. De ce?
Cred că e vorba despre o conspirație a tăcerii, un principiu al dominoului, să nu se creeze breșe și pentru alții.
Este vorba, de fapt, de sute și mii de alte cazuri. Această represiune mai deghizată de care vă spuneam, sub Ceaușescu, a produs mii de victime, pe care le-am găsit la CNSAS.
Cred că e vorba despre o conspirație a tăcerii, un principiu al dominoului, să nu se creeze breșe și pentru alte cazuri similare
Multe sunt cunoscute, este vorba despre disidenții de la Aiud, care erau bătuți, torturați, închiși în spitale psihiatrice, pentru deghizarea represiunii.
Dar, mai mult, este vorba despre grupuri de oameni, a fost represiunea de la Brașov, cu peste 60 de muncitori bătuți îngrozitor.
Au fost foarte mulți opozanți ai regimului Ceaușescu care au rămas necunoscuți. Până și la Timișoara, la Revoluție, au încercat să deturneze sensul politic al revoltei, pe cazuri de drept comun.
Am scris o carte, „Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie ’89“, arătând că există un probator foarte solid, cu mii de mărturii care arată că Securitatea a participat la represiunea din decembrie 1989, și înainte de 22 decembrie, foarte intens, și după această dată.
Înainte, ei au încercat să îi transforme pe opozanți în infractori de drept comun. Linia directoare, care venea de la Ceaușescu, era foarte clară: „Să îi găsim ca hoți, ca borfași, să îi dăm pe mâna Miliției, ca să nu ajungă la organizațiile pentru drepturile omului“.
Vorbiți despre o descurajare, prin această hotărâre a primei instanțe în cazul Gheorghe Ursu, pentru celelalte cazuri de disidenți politici.
Aici este cheia. Judecătoarea a folosit limbajul Securității, cuvintele Securității.
Când spun că a scris-o la dictare, nu este o exagerare, pentru că nu sunt doar temele, ci chiar cuvintele folosite de fosta Securitate.
Atât de puternică mai poate fi acum fosta Securitate?
Da, poate că este de neînțeles sau poate că vom înțelege de-a lungul desfășurării procesului. Cei doi inculpați, Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, au chemat, în timpul procesului, ca martori, vreo douăzeci de foști ofițeri de Securitate.
După cum știți, mare parte a foștilor securiști au rămas, după Revoluție, în SRI, în „Doi și-un sfert“, în alte organizații pe care ei le numesc de intelligence.
Au chemat la proces pe oameni ca Aurel Rogojan, Vasile Mălureanu, Filip Teodorescu. Acești oameni sunt ușor de controlat în continuare, cu informații din arhiva Securității care există despre ei.
Ce au declarat în timpul procesului?
Unii dintre acești oameni, care au venit în procesul nostru ca să-i apere pe cei doi inculpați, au venit în calitate de generali SRI în retragere.
Până la finele anilor ‘90, inclusiv unul din torționarii tatălui meu, Vasile Hodiș, a fost în SRI. Acești oameni au făcut o foarte largă operațiune de spălare a dosarelor fostei Securități, în perioada în care, imediat după Revoluție, au rămas pe mână cu aceste dosare.
Așa au făcut și o manipulare a istoriei. Acești oameni au avut pe mână și dosarul de urmărire informativă a tatălui meu, până în anul 2000.
A trebuit să fac demersuri majore, am ajuns și la greva foamei, pentru a obține dosarul lui Gheorghe Ursu de la Securitate.
A trebuit ca CSAT să dea o hotărâre, în anul 2000, pentru ca Dosarul „Udrea“, de urmărire informativă a tatălui meu, un dosar de urmărire a unui disident politic, de fapt, să fie trimis la Parchetul Militar, pentru anchetă.
De ce a fost atât de greu?
Atunci, în anul 2000, am descoperit că dosarul tatălui meu a fost falsificat. Cei de la CNSAS au găsit probe clare că dosarul de urmărire informativă a lui Gheorghe Ursu, format din șapte volume, avea șase volume subtilizate, diferite de cele originale.
În cele originale existau volume de tehnică operativă, adică ce au obținut securiștii prin ascultare în casa noastră, prin telefoane, scrisori, note informative.
Bineînțeles, în aceste dosare erau și informații obținute, tot prin tehnică operativă, și din celula în care a fost închis tatăl meu.
În același dosar „Udrea“ am găsit file din presă din anul 1992, deși SRI a pretins că acel dosar a fost microfilmat în anul 1987 și că era același, identic, cu cel predat în anul 2000.
Cum e posibil acest lucru, dacă erau file din articolele lui Petre Mihai Băcanu, din anul 1992, despre cazul Ursu?
Ce mai conțineau acele volume falsificate despre care vorbiți?
Mai erau note informative ale lui Nicu Crișan, un alt securist, fost coleg cu torționarii (inculpații Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș – n.r.).
Și Crișan a venit ca martor la proces, în apărarea celor doi. Acest Nicu Crișan făcea ancheta împreună cu procurorul Dan Voinea, în 1990-1992.
Ce fel de anchetă putea fi aceea? Dan Voinea a avut bune intenții și a găsit lucruri foarte importante, a făcut o anchetă onestă și serioasă, însă a fost sabotat.
„Judecătoarea a folosit limbajul Securității, cuvintele Securității. Când spun că a scris-o la dictare, nu este o exagerare“
– Andrei Ursu
În perioada aceea, au luat declarație unui martor care spunea că Gheorghe Ursu se întorcea bătut de la anchetă la Securitate.
Această declarație de martor a fost dată în fața noastră, semnată de Nicu Crișan. Același Nicu Crișan dă, apoi, notă informativă la SRI (la începutul anilor ’90 – n.r.) și spune că din anchetă rezultă că Securitatea nu s-a mai ocupat de Gheorghe Ursu, în perioada în care acesta a fost ținut în detenție.
Am găsit zeci de documente, inclusiv semnate de inculpați, pe care le ignoră acum judecătoarea Mihaela Niță (magistratul de la Curtea de Apel București care a pronunțat prima soluție în dosarul în care sunt judecați Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș – n.r.).
Din acest motiv spun că această judecătoare a fost influențată de oameni din fosta Securitate.
Ce ați sesizat ca fiind incorect, în motivarea instanței?
Este foarte contradictorie motivarea judecătoarei. Dumneaei spune că cei doi inculpați l-au mai anchetat, pe ici, pe colo, pe Gheorghe Ursu, dar că nu rezultă că tatăl meu era bătut.
Asta deși există martori, necitați de judecătoare, care au declarat că au văzut bon de scoatere din celulă a lui Gheorghe Ursu, semnat de Pârvulescu, martori care au declarat că a fost adus înapoi în celulă când nu se mai putea ține pe picioare, având urme vizibile de bătaie.
Iar acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori, sistematic. Un alt martor, de asemenea necitat de instanță, a spus că Gheorghe Ursu a fost scos din celulă chiar în ziua de 15 noiembrie 1985, ziua bătăii fatale.
Când a primit bătaia fatală?
Conform documentației medicale, bătaia fatală a fost administrată cu 36 de ore înaintea decesului.
Decesul a fost duminică dimineață, în 17 decembrie 1985, deci bătaia fatală s-a petrecut în 15 noiembrie, după-amiaza.
În acea perioadă, martorul spune că Gheorghe Ursu a fost scos din celulă, dus la anchetă la Pârvulescu, adus seara cu pătura, când nu se mai putea mișca.
Din acea clipă s-au produs simptomele care i-au cauzat moartea tatălui meu. A fost bătut atât de sălbatic, încât i-au spart intestinul subțire.
Acest lucru este menționat în certificatul medico-legal obținut de procurorul Dan Voinea chiar atunci, în 1990, document care arată că Gheorghe Ursu a fost torturat, în ultima clipă, atât de sălbatic, cu intenția clară de a fi ucis, încât cu șpițul în burtă i-au spart intestinul subțire.
A fost ținut așa, în starea aceea, tot la ordinul Securității, conform martorilor, a gardienilor de la Miliție, deoarece se dăduse ordin clar să nu se bage nimeni în celulă, să nu-i acorde ajutor medical, „până se duce pe tobogan“, după exprimarea lor.
Acesta fusese ordinul venit de la Vasile Gheorghe, șeful direcției a VI-a Cercetări Penale, unde lucrau cei doi torționari.
Cu toate astea, judecătoarea a avut o altă părere despre tortura la care a fost supus Gheorghe Ursu, în detenție.
Judecătoarea încearcă să pară că ia în considerare unele mărturii, o parte destul de mică, însă a dat o hotărâre ilogică.
Spune că Gheorghe Ursu a fost totuși bătut, posibil de niște securiști sau milițieni, dar nu e sigur că e vorba de cei doi. În altă parte, judecătoarea citează mărturii că cei doi torționari l-au anchetat pe Gheorghe Ursu, însă nu poate fi sigură de asta, din lipsă de probe, spune ea.
AMINTIRI Fostul disident politic Gheorghe Ursu, alături de familia sa

Dar probele erau pe masa ei, zeci și zeci de probe pe care judecătoarea le-a ignorat. Inclusiv acele documente ale Securității pe care le-am găsit abia în 2014 la CNSAS, care arată că cei doi torționari îl anchetau, îi luau declarații tatălui meu.
Cei doi torționari au contrasemnat acele declarații, n-are cum să spună judecătoarea că nu știe cine a făcut faptele. Cei doi erau, este evident.
Judecătoarea a schimbat încadrarea din crime împotriva umanității în infracțiunea de tratamente neomenoase. Așadar, chiar instanța a identificat, în acest dosar în care sunt judecați cei doi foști ofițeri de Securitate, elemente ale acestei infracțiuni. Doar că judecătoarea nu a găsit motivele să-i condamne pe cei doi inculpați.
Ni se spune că l-au bătut pe Gheorghe Ursu, dar nu știm sigur dacă ei, cei doi inculpați, Hodiș și Pârvulescu, l-au bătut.
Securiștii au reușit, până acum, să dea vina, pentru uciderea tatălui meu, pe un deținut de drept comun și pe cei de la Miliție, care au fost condamnați, acum mai mulți ani, pentru omor.
În acest caz, omorul este considerat ca autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai puteau fi și securiștii (Vasile Hodiș și Marin Pârvulescu – n.r.) condamnați pentru același lucru. Dar aceștia doi au contribuit într-o măsură mai mare la moartea lui Gheorghe Ursu.
Cei doi inculpați, Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, au chemat, în timpul procesului, ca martori, vreo douăzeci de foști ofițeri de Securitate
În dosarul în care sunt judecați ei, însă, nu este vorba despre omor, ci despre tratamente neomenoase, respectiv tortură făcută unui om aflat în detenție. Tortură aplicată de către organele statului, în exercițiul funcțiunii, unui om care nu avea posibilitatea să se apere. Tortură aplicată acestui om, din motive politice, din ordinul statului.
Așadar, una dintre strategiile acestor securiști, preluată și de judecătoare, este că nu se știe sigur dacă cei doi l-au torturat și i-au provocat moartea.
O altă strategie folosită este că Gheorghe Ursu nu era chiar o cauză politică, deși tot judecătoarea spune că era anchetat de Securitate, pe motive politice, încă de la început.
Judecătoarea spune că jurnalul tatălui meu, în care își scria părerile referitoare la regimul comunist, a fost luat de Securitate din cauză că avea afirmații profund dușmănoase, ostile orânduiririi socialiste și lui Ceușescu personal.
Judecătoarea amintește de scrisorile trimise de tatăl meu la Europa Liberă, menționează, deci, toate aceste lucruri în motivarea hotărârii ei.
Conform dosarului penal făcut tatălui meu, cei doi inculpați încercau să-l forțeze să-și toarne prietenii. Asta se întâmpla în perioada în care acești securiști l-au anchetat în libertate, timp de șase luni, din iarna până în vara lui 1985.
Gheorghe Ursu a scris că refuză să declare numele unor prieteni, întrucât nu voia să le facă probleme. Asta i-a înrăit pe securiști, care atunci au deturnat ancheta pe cauza de drept comun, ca să încerce să scoată de la tata, sub tortură, ce voiau ei. Totul se făcea la indicațiile lui Iulian Vlad (ultimul șef al Securității – n.r.).
CNSAS a găsit probe clare că dosarul de urmărire informativă a lui Gheorghe Ursu a fost falsificat
Avem documente că Iulian Vlad s-a ocupat direct de acest caz, avem și ordinul să fie deturnată ancheta pentru a afla natura relațiilor dintre Gheorghe Ursu și prietenii săi considerați cu concepții dușmănoase față de regim.
Asta a fost una dintre temele politice clare ale anchetei și motivul pentru care Gheorghe Ursu a fost băgat la închisoare, sub acoperirea Miliției.
La fel de înnebuniți erau securiștii, dar și Nicolae Ceaușescu personal, din cauza scrisorilor trimise de tata la Europa Liberă.
Mai ales când dictatorul era acuzat de omor, în acele rânduri din scrisoare în care tata vorbea despre ordinul criminal al lui Ceaușescu, prin care interzicea consolidarea blocurilor afectate de cutremurul din 1977.
Securiștii încercau să-l determine pe tata să nege că ar fi scris acele lucruri pentru că așa credea el și să-l forțeze să spună că ar fi scris totul fiind plătit de Europa Liberă, de cercuri imperialiste, de agenturi străine.
Tatăl meu nu a vrut să dea înapoi, sub nicio formă. Le spunea securiștilor, în declarațiile pe care le dădea, că acele scrisori le-a scris „numai și numai din conștiința mea de inginer și din datoria pentru locatarii acelor blocuri, pentru mii de vieți omenești care se pot pierde, în cazul unui nou cutremur“.
Încerca, într-un fel, să-i convingă chiar pe ei, pe securiști, că era ceva grav ce se petrecea. Dar securiștii știau asta foarte bine, însă continuau acel joc al dictatorului.
După ’89, din ceea ce spuneți, pare că există o colaborare subterană între oameni din fosta Securitate, care au rămas, o perioadă, în serviciile secrete, dar și magistrați. Este chiar atât de infestat sistemul?
Nici pe departe nu au rămas la fel de puternici, să fim realiști. Suntem o țară democrată, de bine, de rău, avem alegeri libere, există și oameni onești.
Am văzut și în justiție oameni curajoși, judecători care au și spus, atunci când i-au condamnat pe milițieni pentru uciderea tatălui meu, că Gheorghe Ursu nu a fost torturat din inițiativa Miliției, deși Miliția a făcut sluj în fața Securității, ci la ordinul venit din partea Securității.
„Securiștii au reușit, până acum, să dea vina, pentru uciderea tatălui meu, pe un deținut de drept comun și pe cei de la Miliție“
-Andrei Ursu
Avem rechizitorii și decizii anterioare ale instanței în care s-a specificat foarte clar că era vorba despre Securitate.
Și rechizitoriul lui Dan Voinea, din 2000, în care se specifica că, de fapt, securiștii i-au pus pe milițieni să facă ce-au făcut.
Dar procurorul Voinea n-a mai apucat să termine acel dosar. Deci, există și oameni onești în sistem, dar în continuare fosta Securitate are o mare putere. Vorbim despre generali în rezervă, care au putere mediatică, financiară și în servicii.
Ați vorbit despre mai multe narațiuni ale Securității, preluate de judecătoarea de la Curtea de Apel București. Mai aveți exemple, în afară de cele menționate?
Da, o altă narațiune promovată de foștii securiștii este că, în anii ’80, Securitatea nu a mai lucrat la fel ca în anii ’50, nu a mai torturat, nu a mai omorât oameni în masă. Au fost mii de cazuri de opozanți ai lui Ceaușescu, în acea perioadă, cazuri care sunt prezentate în dosarul de anchetă al lui Gheorghe Ursu.
Procurorii au depus la dosar volume întregi – începând cu raportul Comisiei Tismăneanu, dar și dosare de la CNSAS – în care scrie negru pe alb cum, în fiecare trimestru, toți securiștii se ocupau cu represiunea deghizată.
Sub acoperirea Miliției, erau, de fapt, trimiși la închisoare, bătuți, torturați, anihilați mii de opozanți. Multe nume le știm, este vorba despre oameni care au suferit îngrozitor.
Dacă e să mergem pe ideea că sub Ceaușescu nu au mai folosit astfel de metode, înseamnă că negăm până și Revoluția, nu?, care a fost culminarea represiunii sălbatice a lui Ceaușescu.
Au fost morți la Revoluție, eroii noștri care ne-au dat nouă și judecătoarei Niță libertatea. Ei sunt oamenii care nu au fost reprimați, dacă este să ne luăm după judecata acestei judecătoare. Oameni care nu au fost bătuți.
Dacă ați observat, judecătoarea Niță folosește o sintagmă în care spune că Securitatea a folosit „influențare pozitivă“.
Asta este terminologia Securității. „Influențarea pozitivă“ era tot o formă de amenințare a opozanților regimului.
„Influențarea pozitivă“ era o metodă directă a securistului, în momentul în care lua contact cu opozantul respectiv și îi spunea să aibă grijă cum se comportă.
Numai timorarea asta era, de fapt, o represiune psihică, nemaivorbind despre miile de cazuri în care se ajungea la torturi fizice, la eliminarea fizică a disidenților, la arestări abuzive și la internări în spitale psihiatrice. Toate astea nu pot fi negate de judecătoarea Niță.
Dumneaei a avut pe masă aceste cazuri, documentele au fost citite de către procuroarea de ședință. Românii nu l-au aplaudat pe marele cârmaci, pe Nicolae Ceaușescu, din cauza „influențării pozitive“. Am stat îngenuncheați timp de 25 de ani, sub Ceaușescu, iar asta nici măcar de frica lui Ceaușescu.
Dacă ieșeam toți în stradă, nu putea Ceaușescu să ne aresteze pe toți. Era frica de Securitate, o amenințare clară cu violența.
O violență știută, proiectată la orice pas. Erau informatorii de care îți era frică. Din cauza asta, am avut cel mai cumplit regim de dictatură din estul Europei, de asta am avut și singura revoluție sângeroasă. Iar acum este datoria justiției să facă dreptate și să nu rămânem umiliți până la capăt de Securitate.
Ce planuri aveți, în privința dosarului? Dacă nu se face dreptate nici la Înalta Curte, vă gândiți să vă adresați instanțelor internaționale?
Prioritatea noastră este să susținem cauza la Înalta Curte și să sperăm că vom da de un judecător onest, curajos, cum au mai fost și în cazul nostru.
S-ar putea să mergem, până la urmă, și la CEDO. În toți acești ani, nu a fost interesul nostru acesta, deoarece la CEDO nu au jurisdicție pe penal, deci acești torționari nu pot fi condamnați acolo. CEDO poate penaliza statul român, că nu a făcut dreptate.
Este un act de dreptate să fie condamnat statul român, dar dacă stăm bine și ne gândim, nu le pasă securiștilor că e penalizat statul român.
Disidența lui Gheorghe Ursu și un dosar în care nu se mai face dreptate
Dacă e condamnat, statul român plătește bani, daune. Iar acești bani sunt banii contribuabililor.
Nu sunt bani de la securiști, nu sunt de la judecătoare, nu sunt de la procurorii care, ani de zile, i-au acoperit pe securiști. Sunt banii poporului român, banii cetățenilor.