In EDITORIALUL din data de 27.04.2018, „Ne-am nimicnicit !”, am precizat că românii mileniului 3 sunt lași în fața abuzurilor, naivi prin a crede nouă propagandă #proeuropa, indiferenți la necazurile altora, adică din ce în ce mai solitari, nu solidari.

Și, dezamăgiți, deși și-o fac din 4 în 5 ani cu mâna lor, românii nu mai cred în nimeni și nimic. Nici măcar în Dumnezeu!
Am specificat ca, pentru a înțelege și mai clar ce am dorit să spunem „printre rânduri”, va rugăm a citi, în numerele viitoare, un serial – fluviu din opera lui Petre Anghel (nu confundati cu poetul florilor!), despre români și nația noastră.
Paul Anghel : ”Obârșie și perenitate II„
Urmare articolului publicat deunazi cu privire la noi, romanii, va rugam a citi serialul urmator. Materialul, daca il veti intelege, va va aduce un castig spiritual coplesitor mai mare dacat sa cititi aiurea vreo „investigatie” potrivit careia Iohannis a devenit spaima pisicilor cand apare la TV.

EDITORIAL/Ne-am nimicnicit !

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (I)

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (II)

Trebuie observat că, în momentul începerii procesului de criză, o cultură e obligată să aibă asigurată raportarea la universalul existent. Cultura română a secolului al XVII-lea, prin iluştri ei reprezentanţi, are din plin conştiinţa raportărilor universale printr-o dublă apartenenţă, cea de etnie – la Roma, cea de spiritualitate – la Bizanţ. Afirmarea acestei apartenenţe dă prilejul punerii în cauză a culturii române, înlesneşte un examen critic, pe cât de profund, pe atât de radical. E primul semn al maturităţii, şi e semnificativ că primul act de maturitate e un act de negare. Ce nu este cultura română şi ce cauze o fac să nu corespundă unui model ideal?
Procesul negării îl începe la noi Grigore Ureche, creatorul istoriografiei naţionale, care explică tragedia nefiinţei locale printr-un implacabil geografic, ţara fiind aşezată „în calea răotăţilor“. Miron Costin, succesorul său din acelaşi secol, explică tragedia printr-un implacabil al timpului („Că nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi“). Acelaşi proces al negării e adâncit în direcţia istoriei de Stolnicul Cantacuzino, care vede istoria ţării ca un cumul de tragedii; e amplificat pamfletar în direcţia morală de Antim Ivireanu în Didahii, unde omul locului apare ca un ciorchine de păcate; în sfârşit, e ridicat la suprem de Dimitrie Cantemir, în a sa Descriptio Moldaviae, care pune în discuţie chiar firea neamului, „firea moldovenilor“, mărturisind „sincer“ că „în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm…“ Obţinem un tablou global de negaţii pe cât de dens, pe atât de semnificativ: Grigore Ureche pune în cauză ordinea geografică, deci implacabilul spaţial, Miron Costin pune în cauză timpul absolut, deci implacabilul temporal, Stolnicul pune în cauză ordinea istorică, Antim ord-inea morală, Cantemir ordinea firii neamului. Filosoful Constantin Noica, într-un eseu consacrat Anului Cantemir (Modelul Cantemir în cultura noastră), deduce încă o negaţie pe care prinţul cărturar ar fi adresat-o, peste toate, chiar limbii române in Descriptio Moldaviae. Cantemir a certat amarnic limba noastră, spune Constantin Noica, pentru topica ei, „pentru felul ei de a lăsa gândirea în destindere şi lene“, de a nu şti să pună rostirea sub tensiunea gândului, prin aşezarea verbului la urmă, ca în latina clasică. O mustrare care s-ar fi putut adresa foarte bine tuturor limbilor neolatine, o mustrare neformulată discursiv, dar implicată în modelul practic pe care autorul Istoriei ieroglifice îl impune, prin stilul topic al literaturii sale. În această lumină, cu titlu suplimentar s-ar mai putea extrage tot de la Cantemir încă o mustrare, cea cu privire la absenţa unui demon al cunoaşterii, fapt care face ca moldovenii să nu fie înclinaţi „spre alte erezii“, rămânând într-o confortabilă inocenţă, desigur meritorie, însă pe jumătate: „în Moldova, nu s-a văzut niciodată vreun eretic Sau vreo erezie şi cu atât mai puţin nu s-a putut dezvolta, probabil fiindcă acest neam n-a vrut să ştie de teologia scolastică şi de alte meşteşuguri sofistice ale dialecticilor, şi a crezut că vorbele simple ale evangheliei şi învăţătura sfinţilor părinţi sunt de ajuns, chiar şi fără şcoală, spre mântuirea sufletului“ (s. n.). Imputarea este radicală: „acest neam n-a vrut să ştie“, spune Cantemir, satisfăcut şi consternat în acelaşi timp de inexistenţa la moldoveni a unei opoziţii între ştiinţă şi credinţă, de unde credinţa ca biruinţă mediocră: „sine schola adanimae salutem sufficere“. Lăsând la o parte ultima mustrare, cum şi mustrările „moraliceşti“ ale lui Antim, care sunt cuprinse de fapt în mustrarea privind firea neamului a prinţului Dimitrie, iată un şir care cuprinde cinci negaţii cardinale – limba, firea, geografia, timpul, istoria –, primele două aparţinându-i lui Cantemir, ultimele lui Ureche, Miron Costin şi Stolnicului, toate negaţii absolute, fiindcă nici una dintre cele cinci categorii în parte nu se poate schimba, – şi toate împreună, de asemeni.
Dacă examinăm şi mai îndeaproape dialectica negării, procesul de extragere a negativului unui spirit, vom observa că, în secolul al XVII-lea, aceasta se reduce la un sistem de întrebări: Ce nu avem? (Nu avem ştiinţe şi avuţii precum alte neamuri, spun în cor cronicarii, şi se va spune şi mai târziu.) Cum nu suntem? (Nu suntem mulţi, nu suntem puternici, „suntem în scădere“, „ne-am nimicnicit“, spun aceiaşi cronicari, deschizând perspectiva unor mari şi nobile însuşiri pierdute în illo tempore.) Ce nu facem? (Nu facem ce trebuie din perspectiva timpului prezent, raportat la nişte criterii absolute, iar din acest punct de vedere cronicarii sunt nişte acerbi critici ai prezentului şi nişte mitizanţi ai faptelor petrecute în illo tempore.) Verbele a avea, a fi, a face – sunt înjugate deci la dura trudă a negării, din care rezultă o arătură neagră, ca un revers al fiinţei. Ce se va semăna pe brazdele noi? Conştiinţa unei unicităţi tragice. Dar mai înainte de aceasta suntem obligaţi a observa că negarea e rezultatul unei evaluări comparative, că toţi oamenii secolului al XVII-lea românesc sunt tributari încă ideii unui centru (de bogăţie, existenţă, glorie), plasat la sud, nord sau vest, oricum în exteriorul fiinţei, existenţei sau faptei locale. Debutul îl face din nou Grigore Ureche, care afirmă tare „că de la Râm ne tragem“. Îl urmează, în chiar Stihurile la descălecatul ţării, din capul cronicii sale, Miron Costin, care plasează, ca şi predecesorul său, începutul acestei ţări, în afară, primele „documente“ ale existenţei noastre istorice fiind la rându-le prelungiri ale unui act exterior: „Neamul ţării Moldovei de unde se trăgănează? / Din ţările Râmului, tot omul se creadză… / Martor este Troianul, şanţul în ţara noastră / Şi Turnul Săverinului, Munteni, în ţara voastră“. (Col (R) Florin Gulianu).