In EDITORIALUL din data de 27.04.2018, „Ne-am nimicnicit !”, am precizat că românii mileniului 3 sunt lași în fața abuzurilor, naivi prin a crede nouă propagandă #proeuropa, indiferenți la necazurile altora, adică din ce în ce mai solitari, nu solidari.

Și, dezamăgiți, deși și-o fac din 4 în 5 ani cu mâna lor, românii nu mai cred în nimeni și nimic. Nici măcar în Dumnezeu!
Am specificat ca, pentru a înțelege și mai clar ce am dorit să spunem „printre rânduri”, va rugăm a citi, în numerele viitoare, un serial – fluviu din opera lui Petre Anghel (nu confundati cu poetul florilor!), despre români și nația noastră.
Paul Anghel : ”Obârșie și perenitate VI”
Urmare articolului publicat cu privire la noi, romanii, va rugam a citi serialul urmator. Materialul, daca il veti intelege, va va aduce un castig spiritual coplesitor mai mare dacat sa cititi aiurea vreo „investigatie” potrivit careia Iohannis a devenit spaima pisicilor cand apare la TV.

EDITORIAL/Ne-am nimicnicit !

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (I)

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (II)

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (III)

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate„ (IV)

Ne-am nimicnicit !/ ”Obârșie și perenitate” (V)

În secolul al XX-lea, cultura română îşi repune în cauză unicitatea, pulverizată programatic de sincronism, o unicitate care trebuie să-şi găsească şi să-şi afirme valoarea în sine şi pentru sine. Era lesne de observat că unicitatea propusă de secolul al XVII-lea, o unicitate cu semnul minus, trebuia pusă sub semnul dubiului pe o altă cale, tocmai datorită subordonării comode la universal. Raportul se cerea inversat, universalul trebuia obligat să treacă pe aici, silit să se subordoneze. Pentru aceasta, imaginile precedente, toate elementele anterioare ale negaţiei, trec în contrariul lor: după Hasdeu, care se declarase dac, Pârvan scoate la lumină protoistoria, dovedind că perimetrul Daciei, departe de a fi o „cale a tuturor răotăţilor“, e o cale lactee a civilizaţiilor, oricum o placă turnantă între ariile unor mari culturi. Sextil Puşcariu articulează sintetic dovezile privind unicitatea limbii; Nicolae lorga desăvârşeşte monumentul unei istorii care tinde la monumental. începuturile sunt aduse din exterior în interior, după Roma, după Bizanţ, se descoperă Dacia, apare o reprezentare tricefală a obârşiei, iar elementul ultim, autohtonul, e aşezat pe primul plan. (Curios, românii parvin cu mare întârziere la revendicarea originii lor daco-getice, deşi procesul general al revendicării dintr-o asemenea sursă e inaugurat timpuriu şi se desfăşoară timp de multe secole într-un vast cadru european, intrând în marele tezaur european de mituri. în epoca migraţiilor, primii care se revendică din geţi sunt goţii, prin pana lui lordanes, cu a sa „De Getarum sive Cotharum origine et rebus gestis”. Îi urmează alţi germanici, danezii, care produc sinonimia daci-dani, mutând frenetic fruntariile Daciei în spaţiul nordic până la lutlanda. La antipodul vest-european se revendică din daco-gefi şi spaniolii, iar „Historia Gothica” a episcopului Rodrigo Jimenez de Rada şi „Cronica generala regelui Alfonso el Sabio” par a fi contribuit la consolidarea conştiinţei istorice spaniole în epopeea Reconquistei.
Mitul dacic funcţionează, deci, la europenii din Evul mediu de mijloc – goţi, danezi, spanioli, iar apoi la românii din secolul al XX-lea, ca mit eroic. Nu e lipsit de semnificaţie să notăm că achiziţionarea ascendenţei daco-getice coincide la români cu încheierea procesului istoric de realizare a unităţii naţionale şi de stat. Ca o culme a acestui moment, Lucian Blaga deduce un apriorism al stilului, închipuind, din elemente disparate şi din virtualităţi, o matrice stilistică, un tipar românesc al stilului, care ar precede cultura existentă, şi ar integra-o global pe cea următoare, la infinit. Se elaborează deci o teorie a stilului, văzut ca o categorie etnică, imensă cochilie abstractă în care Blaga încearcă să închidă fantasma specificului. Pe un alt plan, se imaginează un nou model al creşterii, istoria e văzută nu ca o succesiune de erupţii şi stagnări, ci ca o emisie ondulatorie (A. D. Xenopol), sau, mai recent, ca o consecuţie dialectică între Sinteză şi originalitate. Acestei culturi i se deduce deci o răspundere, i se atribuie o axă proprie, i se conferă o misiune care neagă din nou prima negaţie, bizuindu-se pe câţiva dintre termenii acesteia. Cărturarii de după primul război mondial, din epoca idealului naţional pe deplin împlinit, au conştiinţa de a lucra în universal, fără false complexe. Sunt mândri de această misie, pe care o poartă cu cinste. Este semnificativă, tocmai pentru aceeaşi etapă, încercarea de integrare până şi a „deficientului“. După entuziasmul romantic al descoperirii, „anistoria“ – ca eră de gestaţie a etniei – se valorifică sub prestigiul culturii populare vii, spiritualitatea medievală, deci gândirea ortodoxă, – populară şi savantă – tinde să fie recuperată ca o coordonată a specificului, se absolutizează însuşiri care răspund unei psihologii eterne, insistându-se asupra tipului particular românesc, asupra elementelor care îl diferenţiază şi produc. Dezbaterea în legătură cu definirea, cantonată în teritoriul vaporos al specificului, analoagă, într-un fel, opoziţiei dintre nominalism şi tomism, din evul mediu occidental, a congestionat gândirea teoretică românească dintre cele două războaie, antrenând antagonisme politice ireductibile, ambele tabere interpretând diferit aceeaşi materie, să spunem Mioriţa. Câteva câştiguri se reţin până la urmă şi vor fi stăruitor reluate mai târziu.
Astfel, spaţiul culturii române, unic prin cumulul de catastrofe, devine unic prin rolul lui de a înlesni legăturile, obligând toate legăturile între tipuri diferite de culturi să treacă pe aici, discontinuitatea culturii (întreruperile bruşte, „golurile“) e înlăturată în favoarea unei continuităţi aproape verticale; puţinătatea materiei şi modestia expresiei sale sunt convertite calitativ, sub semnul exemplarului; în sfârşit, tipul de dezvol­tare a culturii române favorizează simbioza între formele noi şi vechi, primele nesuprimându-le pe ultimele (cazul culturii populare), ci, compunând, împreună cu acestea, o singură expresie, organică. (Organicul devine chiar o categorie.) Cu aceste date, cultura română îşi poate împlini – pe un spaţiu pivot – rolul de pivot între culturi şi spiritualităţi polare, impunându-şi mesajul original, ce reprezintă, în ultimă instan­ţă, o sinteză. Este stadiul contemporan în abordarea pro­blemei, clipa când s-a ajuns la un echilibru care tinde să devină critic din nou. (Col (R) Florin Gulianu).